Singura dizabilitate este să nu vezi abilitatea

Singura dizabilitate este să nu vezi abilitatea

Radu Toma Gabriel, sau Tomiță pentru prieteni, este voluntar Special Olympics. Tomiță ne ajută nu doar la Târgoviște, unde locuiește, ci se deplasează – uneori și cu familia – în orașele din țară în care organizăm competiții pentru sportivii cu nevoi speciale. Ne-am propus să deschidem odată cu el o serie de articole cu toți cei care sunt implicați în mișcarea Special Olympics România – antrenori, sportivi, părinți, profesori, voluntari, etc.

Eu, de fapt, sunt pompier. Sunt și student la kinetoterapie și motricitate specială. Dar, înainte de toate, sunt tatăl a două fetițe și, cu sprijinul familiei mele, sunt și voluntar la Asociația ”Eu Pot” Târgoviște și Special Olympics România.

Am început să mă implic în activitatea cu persoanele cu nevoi speciale de la o problemă personală de sănătate. La bazinul de înot unde trebuia să îmi fac exercițiile l-am cunoscut pe Felix Stănescu președintele asociației ”Eu Pot”. Primul contact cu copiii cu dizabilități a avut un impact emoțional foarte mare. A fost dragoste la prima vedere. Acum nu mai pot sta fără ei. Fac parte din viața mea, la fel ca fetele mele.

Urmărind-i pe tot parcursul acestei activități, mi-am format o opinie personală – persoanele cu nevoi speciale dăruiesc iubire pură, sunt sinceri, sunt cum nu suntem suntem mulți dintre noi.

Familia mea este și ea implicată în activitatea de voluntariat. Mai ales fata cea mare, Daria, care mă însoțește la antrenamente la gimnastica, înot și competiții. Cea mica doar mă susține cu zâmbete, e prea mică încă, dar în curând va începe și ea sa ia parte la antrenamente. Uneori pare că jonglez cu prea multe în același timp, dar activitatea mea de voluntariat cu copiii mă împlinește și n-aș putea să mă bucur de tot îmi oferă fără sprijinul familiei mele.

Ce mă emoționează de fiecare dată este ceremonia de premiere a sportivilor – atâta bucurie și fericire pure nu am mai văzut .

Viața mi-a arătat de timpuriu ce înseamnă și cam ce-ar trebui să faci cu ea: tot ce contează este să faci bine, să ajuți. Ceea ce las în urma mea este moștenirea fetelor, educația lor și, totodată, și obligația de a continua ce fac eu. Generația mea nu a fost educate în ceea ce privește persoanele cu dizabilități. Eu asta vreau să schimb.

Oful meu cel mai mare sunt părinții care nu vor, din varii motive, să vină cu copiii lor să facem sport împreună. Pe de o parte îi înțeleg, însă mă și motivează să nu renunț. Sper să pot da un exemplu celor din jurul meu, mai ales tinerilor, să-i fac să înțeleagă ca nu suntem diferiți și că, ajutând pe alții, se ajută și pe ei în formarea ca adulți morali, educați și oameni mai buni.

Lasa un comentariu