”Anca s-a născut la început de an. După petrecerea de Anul Nou, zilele de odihnă, când trebuia să merg la serviciu și-a făcut apariția Anca. Era în data de 3 ianuarie 1983. În acea perioadă nu se lua concediu prenatal pentru a putea beneficia de cele 4 luni după nașterea copilului. A fost prima nepoată din familie, primul nostru copil și a fost foarte așteptată. Prima zi a decurs normal. În cea de-a doua zi doctorul mi-a spus de diagnosticul pus, despre șansele foarte mici de viață, despre malformațiile care apar, despre retardul fizic și psihic… Dintr-o dată parcă se prăbușise cerul… fetița mea cu ochi albaștri. Alături de mine și de tatăl ei au fost familiile noastre, părinții mei dar și socrii – socrul meu fiind medic primar și directorul direcției sanitare Teleorman, au venit imediat la maternitate. În cea de-a treia zi a venit o doamnă, nu știu exact cine și de unde și mi-a propus să o dau pe Anca la o Casă de Copii! Sincer, în acele două zile, am plâns cât pentru o viață, nu înțelegeam de ce!? Mama mea a fost cea care ne-a adus cu picioarele pe pământ, a hotărât că vom face tot ce va fi posibil ca Anca să aibă o viață normală. Și am plecat acasă!
În primele trei luni, medicul pediatru ne-a încurajat că Anca nu prezintă nicio malformație, că are instinctele primare și celelalte dezvoltate. Un consult la Cardiologie a relevat normalitate și din punctul de vedere al inimii, ne-am mai liniștit și ne-am dedicat, așa cum era și normal, creșterii și dezvoltării ei. La o lună de la nașterea Ancuței, s-a născut și verișoara ei, ele crescând împreună. Am observat că Anca nu era de loc în urma Ilenucăi, că a stat în funduleț la șase luni, la oliță, gângurea. Și astfel viața a început, din nou, să ne surâdă.
Anca a mers singură la 1 an și 3 luni, nu avea hipotonie sau alte probleme care să impună vreun tratament sau terapie. La 4 ani a mers la gradiniță normală, a fost acceptată fără rezerve atât de către educatori cât și de copii, nu a fost marginalizată, nici ceilalti părinți nu ne-au dat de înțeles că ar fi vreo problemă cu ea. Serbări, poezii… ne gândeam cum va fi cu școala, dar până atunci Anca era împreună cu verișoarele ei, cu bunicii – care au iubit-o enorm, mergea la mare, la munte, la teatru de păpuși, la fel ca orice copil de vârsta ei.
Pentru că m-au urmărit obsesiv cuvintele doctorului referitoare la șansele de viață reduse și nici nu puteam concepe viața fără copii, când Anca a împlinit șapte ani a primit cadou doi frați gemeni, pe care i-a iubit dinainte de a se naște, care sunt și acum „copii”, deși Matei are 1,85 m și Ștefan 1,98 m!
A venit și prima zi de școală. Anca a fost acceptată la Școala nr. 97 din București, o școală de masă, unde d-na Olga Crețu, învățătoarea ei, a avut răbdarea și tactul psihologic de a lucra cu ea, într-o clasă cu 34 de copii, să impună tuturor respect, Anca fiind privită cu normalitate atât de colegi cât și de părinți. Pentru că gemenii îmi acaparau tot timpul, de ea s-au ocupat Ica și George, bunicii materni, care luau lecțiile și caietele de la colegi ca ea să nu rămână în urmă, aveau grijă să nu fie niciodată cu lecția nefăcută și nu numai atât – au învățat-o să fie politicoasă, respectuoasă, să fie în câteva cuvinte – un copil binecrescut!
Din clasa a cincea până într-a opta, Anca a mers la Școala Specială Gimnazială nr 3 și apoi la Școala Profesională Specială nr 3, profil bucătar – 3 ani și croitorie, timp de 1 an.
Sportul nu a fost chiar atât de prezent în viața ei – făcea drumeții în vacanță, a mers cu patinele pe gheață – dar destul de puțin și cu patine cu rotile – cele clasice.
Pentru că știe să scrie și să citească a mers la filme și cu bunicii urmărea toate telenovelele! Îi place foarte mult muzica, chiar cântăreții noștri, să danseze, să coloreze. Merge la Operă, baletul îi place foarte mult, opereta, teatrul, cinematograful. Am fost împreună și în Italia – Roma, Capri, Pompei, Paris – la nunta verișoarei ei, Bulgaria, Ungaria.
Animalele sunt favoritele ei, caii și călăria reprezintă sportul favorit, pe care l-ar face fără ezitare. A primit de altfel cadou o lecție de echitație. Îi place apa și chiar dacă nu este încă o înotătoare, este foarte curajoasă și ia lecții de înot.
Anca este copilul pe care și l-ar dori orice părinte! Este cuminte, politicoasă, ordonată, te întreabă mereu cu ce poate ajuta, blândă, zâmbitoare – poate puțin cam prea timidă, nu vorbește prea mult despre ea, deși ar avea atâtea de spus.
Ultimii ani au supus-o, din păcate, la multe încercări. În 2015, în urma unor controale medicale, s-a descoperit un hipotiroidism care a condus la o pericardită! Dar a reușit să învingă, hipotiroidismul este controlat și ultimul control cardiologic a arătat că lichidul in pericard a fost eliminat. Alte încercări au fost prilejuite de dispariția unor oameni dragi – bunica, 2015, tatăl – fulgerător în 2016 și bunicul în 2017. Au fost niște ani foarte grei atât pentru ea cât și pentru mine și frații ei. Ne-am sprijinit unul pe celălalt, ne-am susținut. Dar în acești ani au apărut și prietenii ei din Asociația Down Plus București și Special Olympics.
Începând cu anul 2016 Anca a devenit membră a Asociației Down Plus din București, unde a devenit foarte activă, participând la activitățile desfășurate, la cantonamente, tabere tematice. Anca nu refuză nicio provocare! Ea răspunde mereu prezent – dans, tabără de pictură, schi – încercat prima oară la 33 de ani, gimnastică, înot, dans popular, bocce, dansuri moderne, tango! Copiii din asociație au devenit a doua familie, iar cooptarea ei în programele SOR au reprezentat atât o provocare cât și o bucurie nespusă!
Acum un an, atunci când am întrebat-o dacă vrea să învețe să meargă cu rolele, alături de prieteni de la SOR – prima replica a fost: ”Mamii, încă nu mi-am rupt mâinile și picioarele, vrei să încep acum?” Împlinise 35 de ani!
Tenace, căpătând cât mai multe abilități, a reușit să strângă cam 58 de medalii! Prima recunoaștere a avut-o la Cluj, la un concurs de fotografie – altă pasiune de-a ei, când a primit premiul III pentru o fotografie făcută bunicului în fața statuii Pieta, la Roma, fiind jurizată de profesori de la Facultatea de Arte Plastice. Un alt moment emoționant a fost când, la primul ei concurs de gimnastică, în 2016, la Buzău, unde a fost neînsoțită de mine ci doar cu colegii ei a luat locul I la toate aparatele, iar la întoarcere mi-a spus: Mami, eu știu de ce am câștigat astăzi! Tati, de acolo de sus, a fost lângă mine și el a fost cel care m-a încurajat!
Deci, rezumând cumva, deși aș scrie și aș povesti despre ea la nesfârșit, deși a intrat destul de târziu în famila Down Plus și SOR, la 33 de ani, după ce, de la 20 de ani nu a mai avut niște activități zilnice atât de mult timp, o zi sau o săptămână din viața ei este foarte plină: dramaterapie, gimnastică, înot, role, dansuri populare, dansuri moderne, activități plastice, pictură.
Și un alt câștig apărut – o independență relativă. Merge singură cu mijloace de transport în comun la aproape toate activitățile, merge la cumpărături, se descurcă să plătească cu cardul sau să scoată bani de la bancomat, merge în tabere.
O zi normală din viața ei? Sculatul de dimineață, programul matinal – inclusiv făcut patul, chiar și pe al fraților când stăteam împreună, ordine prin casă, pregătit ceaiul și micul-dejun și cafeaua mamei câteodată. Apoi pleacă la prima activitate a zilei – să zicem Dramaterapie la Centrul asociației. Se întoarce acasă, își încălzește masa de prânz – la cuptorul cu microunde, pleacă la gimnastică, la UNEFS. Seara pregătim cina împreună sau meniul zilelor următoare – Anca curăță ciupercile, cartofii sau morcovii – cu cuțitul special, salate sau ce mai este de făcut. Asta ar fi luni! Marți merge la înot și masaj kineto-terapeutic, miercuri la bocce, joi la înot și dansuri populare, vineri la role, sâmbată are activități educative la Centrul asociației, gen sărbătorirea copiilor și tinerilor născuți în ziua respectivă, activități cu voluntarii de la Biserica Sfânta Treime Ghencea, duminică – repetiții la dansuri moderne la Palatul Copiilor. Dacă sunt competiții – antrenamentele la gimnastică pot fi chiar și zilnice sau pentru spectacole și festivaluri – repetiții. În afara momentelor de grup a mai pregătit și dansuri în pereche, dans solo, recitat poezii – încercăm, împreună, să mai depășim câte ceva!
Cu telefonul în mână, deci și cu mine, programează mașina de spălat, scoate rufele. Își pregătește de seara toate echipamentele pentru ziua următoare. Ea știe unde are toate tricourile, costumele, pantalonii, pantofii și își pregătește în fiecare seară rucsacele, 1 sau 2, depinde câte activități are și hainele cu care să se îmbrace.
Îi plac cremele de mâini sau de corp, săpunurile bune, cosmeticele, bijuteriile, ședințele de manichiură semipermanentă, agrafele și bentițele, pantofii cu toc și …copiii!
Este „mama” tuturor copiilor, are grijă de fiecare, să nu fie vreunul neglijat, să nu fie marginalizat! Vorbește cu toți, dansează cu toți și visul ei este Să fie educatoare! A avut o mică experiență în acest sens când a fost rugată de o doamnă profesor să „o ajute” cu copiii la after school, la o școală specială – și-a făcut catalog cu numele lor, cu vârsta, le-a citit. A fost foarte încântată, dar, din păcate, nu a durat prea mult!
Deci Anca este sufletul bun și iubitor de lângă mine, ajutorul și sprijinul meu, cea care mă ajută atunci când îmi este greu – fizic, cu sacoșele sau psihic, când mergem să aprindem lumânări pentru cei dragi!
În martie a fost invitată pentru o ședință foto și un interviu – de revista ELLE și aș încheia cu câteva cuvinte, răspuns la întrebarea „ce părere are despre oameni”?, ea a răspuns:
„Toți oamenii sunt frumoși. Cred că ochii și zâmbetul fac un om frumos.
– Tu când te simți cea mai frumoasă?
– În fiecare zi.”
